Skip to content

Cum este diagnosticat cancerul de prostată

Principalele instrumente clinice de diagnostic în cancerul de prostată sunt:

  • Tuşeul rectal;
  • Testul PSA;
  • Ecografia transrectală şi puncţia biopsie prostatică.

Ecografia transrectală permite măsurarea exactă a prostatei şi identifică ariile suspecte; de asemenea furnizează imagini ale veziculelor seminale şi ale ţesuturilor din vecinătatea prostatei.

Biopsia prostatică este standardul diagnosticului cancerului de prostată. Aceasta se realizează transrectal sub ghidaj ecografic (se foloseşte un ac fin pentru a obţine un fragment mic prostatic). Puncţia se realizează sub anestezie locală iar numărul optim de fragmente bioptice variază între 10 şi 12. După procedură se poate întâmpla să apară sânge în urină, hemospermie. Nu trebuie să vă alarmaţi, suferinţa dispare în câteva zile.

Diagnosticul pozitiv de certitudine al cancerului de prostată este obţinut prin puncţie biopsie prostatică şi examen histopatologic.

Cât de departe s-a extins cancerul de prostată?

Odată stabilit diagnosticul de cancer prostatic sunt necesare, în anumite situaţii, teste suplimentare pentru stadializarea bolii şi stabilirea planului terapeutic.

Cancerul de prostată este, după cum spun medicii, un cancer osteofil.

Scintigrafia osoasă realizează o imagine a ţesutului osos prin care se determină dacă boala s-a extins la acest nivel. Se efectuează în special la pacienţii cu un nivel al PSA-ului peste 20 ng/ml sau la cei la care examenul clinic este foarte sugestiv pentru prezenţa metastazelor osoase.

Examenul computer tomografic (CT) este utilizat pentru a evalua extensia locală, dar şi pentru supravegherea postterapeutică. Examenul CT pelviabdominal poate identifica mărirea nodulilor limfatici sau anormalităţi în alte organe, dar nu poate determina dacă acestea sunt legate de cancer.

Imagistica prin rezonanţa magnetică (IRM) poate detecta posibile extinderi ale cancerului în nodulii limfatici şi oase.

Grading („agresivitatea” bolii)

Odată ce biopsia confirmă prezenţa cancerului prostatic, pasul urmator este stabilirea grading-ului. Acesta este un termen utilizat pentru a descrie cât de agresivă este afecţiunea şi cât de repede (luni) sau de încet (ani) va progresa.

Grading-ul va fi stabilit de către specialistul anatomopatolog după examinarea celulelor ţesutului prostatic. Sistemul de grading utilizat pentru cancerul de prostată poartă denumirea de scor Gleason (anatomopatologul Donald Gleason are paternitatea acestei clasificări) care poate varia pe o scală de la 2 la 10.

După stabilirea nivelului de agresivitate a cancerului de prostată următorul pas constă în stadializarea acestuia în funcţie de gradul extinderii afecţiunii.

Cancerul de prostată poate fi încadrat astfel în unul din cele patru stadii:
Stadiul I: reprezintă un cancer detectat precoce, care nu poate fi evidenţiat prin tuşeu rectal dar poate fi pus în evidenţă prin examen microscopic.
Stadiul II: formaţiunea tumorală poate fi evidenţiată prin tuşeu rectal dar este limitată la prostată.
Stadiul III: formaţiunea tumorală s-a extins în afara prostatei şi poate invada veziculele seminale.
Stadiul IV: formaţiunea tumorală a invadat organele învecinate sau există metastaze.