Skip to content

Top 10 lucruri de reţinut despre durerile articulare

Alina Dima

Medic specialist medicină internă şi reumatologie

Doctor în ştiinţe medicale

1.

Durerea articulară, numită artralgie, este o acuză de prezentare frecventă la cabinetul medical. Durerea poate apărea la o singură articulaţie (monoarticulară) sau mai mult de două articulaţii pot fi afectate concomitent (afectare poliarticulară, poliartralgii). Termenul de artralgie este diferit de cel de artrită. Artralgie se referă doar la durerea apărută la nivel articular, în schimb artrita reflectă prezenţa procesului patogenic, adică existenţa inflamaţiei articulare.

De cele mai multe ori însă, simptomatologia localizată la nivelul articulaţiei nu este determinată de o afectare la nivelul articulaţiei (suprafeţe articulare osoase acoperite de cartilaj), ci a părţilor moi periarticulare cum ar fi tendoane, muşchi, ligamente. Astfel de situaţii clinice se pot întâlni în cazul entorselor (oasele nu se deplasează, dar fibrele ligamentelor articulare sunt întinse sau se rup) sau în tendinite (inflamaţie localizată la nivelul tendoanelor).

Disconfortul dureros poate fi resimţit şi în repaus sau doar la mobilizarea articulaţiei, chiar cu imposibilitatea efectuării în cazurile severe a mişcării în articulaţia respectivă (impotenţă funcţională). Atunci când structura articulară este relaxată, iar segmentele sunt mobilizate pasiv, apariţia durerii sugerează o afectare a articulaţiei şi nu a structurilor periarticulare care rămân netensionate.

2.

Clinic este importantă evaluarea prezenţei altor semne ce pot însoţi durerea articulară şi care pot indica prezenţa inflamaţiei la nivelul structurilor afectate: căldura, roşeaţa, tumefacţia (umflătura) locală. Dacă atunci când vă autoexaminaţi articulaţia dureroasă observaţi aceste semne, ar trebui să vă adresaţi de urgenţă medicului de familie sau specialist!

În situaţia unei afectări articulare de tip inflamator, durerea poate fi prezentă şi noaptea, în repaus. De asemenea, pacientul se poate trezi dimineaţa cu articulaţiile afectate dureroase şi “înţepenite”, iar odată cu reluarea activităţii aceste fenomene să diminue – lichidul intraarticular începe să se reducă, fiind drenat de către circulaţia periarticulară, intensificată prin mişcare (simptomatologie numită redoare matinală, care dispare la mai mult de 30-60 minute după începerea activităţii şi mobilizare articulară).

În schimb, în cazul durerii articulare de tip mecanic durerea poate lipsi în repaus, ea apare în momentul începerii activităţii şi se agravează pe parcursul folosirii articulaţiei, fiind în general mai importantă seara. Durerea dimineaţa este în general  minimă în acest caz.

Este important să urmăriţi aceste caractere ale durerii pentru a ajuta la diagnosticul diferenţial dintre o suferinţă de tip inflamator şi una de tip mecanic!

3.

Cel mai frecvent tip de durere articulară de tip mecanic este cea din boala artrozică sau artroză, boală degenerativă progresivă a cartilajului articular (deşi evenimentele inflamatorii fac parte din patogenia artrozei, acestea nu sunt evidente clinic).

Artroza este una dintre cele mai frecvente boli în populaţia generală. Practic orice articulaţie poate fi afectată. Astfel, afectarea artrozică de la nivelul coloanei vertebrale se numeşte spondiloză, genunchiului – gonartroză, iar şoldului – coxartroză.

De ce apare artroza şi care sunt factorii de risc pentru apariţia sunt unele dintre cele mai frecvente întrebări adresate medicilor!

Solicitarea crescută şi supraîncărcarea articulară determină degradarea şi chiar distrugerea cartilajului articular, cu subţierea suprafeţei articulare şi, secundar, proliferarea anormală a ţesutului osos subcondral cu deformarea şi afectarea funcţiei articulare. Traumatismele, suprasolicitarea mecanică a articulaţiei (obezitate, sport de performanţă, ridicare greutăţi), afectarea unei articulaţii vecine sau bolile inflamatorii articulare predispun la dezvoltarea bolii artrozice. De asemenea, antecedentele familiale de boală artrozică, vârsta înaintată, asocierea gutei, diabetului zaharat sau osteoporozei cresc riscul de apariţie al artrozei.

Tratamentul medicamentos curativ disponibil în prezent este puţin eficient, fiind recomandat să se realizeze prevenţia instalării degradării articulare. Pentru diminuarea riscului de dezvoltarea a artrozei cea mai importantă măsură este menţinerea unei greutăţi în limite normale, respectiv scăderea în greutate în caz de exces ponderal. Alte măsuri sunt activitatea fizică moderată realizată regulat, menţinerea unui nivel normal al glicemiei şi colesterolului, tratamentul precoce al afectărilor articulare.

Afectarea artrozică severă de la nivelul articulaţiilor genunchiului şi şoldului, şi mai rar a altor articulaţii, se tratează prin protezare articulară cu refacerea functionalităţii articulare.

4.

Artrita infecţioasă este una dintre cele mai severe tipuri de artrită de tip inflamator, fiind o urgenţă medicală. De aceea, până la stabilirea unui diagnostic etiologic cert, artrita cu debut acut (instalare rapidă) trebuie abordată ca posibilă artrită septică, iar pacienţii trebuie să se prezinte de urgenţă la medic pentru teste suplimentare şi iniţierea tratamentului.

Artrita infecţioasă este declanşată de prezenţa agentului infecţios (în general bacterii, mai rar fungi, micobacterii sau paraziţi) la nivel intraarticular, diagnosticul fiind confirmat prin examinarea lichidului sinovial obţinut prin puncţie articulară. Vârsta înaintată, manevrele invazive la nivel articular (puncţiile), diabetul zaharat, poliartrita reumatoidă sau afectarea tegumenului din zona articulaţiei sunt factori de risc pentru artrita septică.

Noţiunea de artrită infecţioasă (septică) nu trebuie confundată cu cea de artrită reactivă. În această situaţie, evenimentele inflamatorii de la nivel articular reprezintă un răspuns imun anormal la un agent infecţios cu altă localizare, frecvent urogenital sau digestiv. Deci mecanismul de producere este diferit în artrita reactivă faţă de artrita septică! În consecinţă, abordarea terapeutică este diferită în aceste două boli. Tratamentul lor se face numai la indicaţia medicului specialist.

5.

Artrita reumatoidă este cea mai frecventă şi mai cunoscută patologie inflamatorie cronică de la nivel articular. Afectarea caracteristică este poliarticulară, fiind implicate în special articulaţiile mici (mâini, picioare). Debutul este în general lent şi progresiv, cu durere la nivel articular, senzaţie de amorţeală, tumefacţie. Afectarea are distribuţie simetrică şi este prezentă redoarea matinală (senzaţie de durere şi “amorţeală” a articulaţiilor). Netratată, poate determina deformare articulară!

Persoanele de sex feminin şi grupele de vârstă 50-60 ani sunt mai frecvent afectate. Un fapt mult mai puţin cunoscut comparativ cu alte boli: fumatul este factor de risc şi pentru apariţia artritei reumatoide! În plus, continuarea fumatului îngreunează diminuarea procesului inflamator sub tratament!

Nu există încă un tratament curativ în artrita reumatoidă, dar terapiile moderne pot reuşi să inducă remisiunea bolii („calmarea” simptomatologiei articulare) pe durate  îndelungate. Mult timp, tratamentul cu antiinflamatoare corticosteroidiene („cortizonice”) a constituit baza tratamentului, administrarea acestuia fiind însoţită însă şi de numeroase reacţii adverse. În ultimii ani, noi molecule au fost introduse cu succes în tratamentul artritei reumatoide, schimbând complet evoluţia acestor pacienţi.

6.

Guta este determinată de o perturbare metabolică ce conduce la creşterea acidului uric în sange (hiperuricemie) şi depunerea acestuia în ţesuturi. Guta este prezentă mai frecvent la sexul masculin, iar afectarea articulară este principala manifestare clinică, fiind determinată de precipitarea acidului uric sub forma cristalelor de urat la nivel articular. Aceasta se poate prezenta fie ca artrită acută (afectare inflamatorie articulară manifestată rapid, în zile) sau ca artrită cronică (însoţită de posibile distrucţii şi deformări articulare) şi prezenţa de tofi gutoşi periarticulari (formaţiuni nodulare, mobile, alcătuite din depozite de urat). Atacurile de gută pot fi precipitate de către excese alimentare, în special alcool şi carne. Orice articulaţie poate fi afectată în gută, dar specifică este afectarea articulaţiilor “reci”, localizate periferic, temperatura scăzută favorizând precipitarea cristalelor de urat. Caracteristică este astfel afectarea articulaţiei degetului mare de la picior, care devine în timpul atacului de gută roşie, caldă, tumefiată, dureroasă.

7.

Durerea de spate joasă (lombalgie, dorsalgie joasă, lumbago) este cea mai frecventă acuză de tip articular în populaţie. Frecvent, cauza lombalgiei rămâne nespecificată, neputând fi identificată. De altfel, lombalgia poate avea numeroase cauze. Astfel, suprasolicitarea segmentului lombar (eforturi fizice mari, creşterea în greutate, ridicarea de greutăţi, activităţi în poziţie aplecat, sarcina) poate determina dureri lombare. De asemenea, durerea din afecţiuni ale organelor interne (genital, renal) poate iradia în regiunea lombară şi mima o afectare a coloanei lombare. Afectări ale vertebrelor lombare (ex. osteoporoza, fractura, formaţiuni tumorale), structurilor periarticulare (ex. afectare inflamatorie în spondilita anchilozantă) sau a discurilor intervertebrale (ex. discita) pot fi cauze de durere lombară. Contractura musculaturii paravertebrale acompaniază patologia lombară şi determină sau accentuează durerea.

Discul intervertebral este alcătuit dintr-un nucleu pulpos şi un inel fibros; ruperea parţială sau completă a fibrelor inelului fibros determină hernierea nucleului discului vertebral cu afectarea rădăcinilor nervoase ce pornesc din spaţiile intervertebrale corespunzătoare şi asigură inervaţia membrelor. Cel mai frecvent sunt afectate în hernia de disc rădăcinile nervoase corespunzătoare spaţiilor intervertebrale L4 – L5 şi L5 – S1.

Apariţia bruscă a durerii, în urma unui efort, iradierea acesteia la nivelul membrului inferior, imposibilitatea mobilizării, apariţia febrei, scăderea ponderală sau modificări ale mersului sunt semne de alarmă în durerea lombară, iar pacientul trebuie să se prezinte la medic pentru diagnostic şi tratament!

8.

Diagnosticul etiologic al afectării articulare poate fi uneori dificil, el se bazează pe elemente clinice, de laborator şi imagistice. Aspectele clinice particulare ale unora dintre cele mai frecvente afecţiuni articulare au fost prezentate mai sus.

Analizele de sânge uzuale pot indica prezenţa inflamaţiei, se observă creşterea parametrilor inflamaţiei, cum ar fi viteza de sedimetare a hematiilor (VSH), proteina C reactivă (PCR) sau fibrinogenul. Determinarea markerilor genetici poate ajuta la identificarea unei susceptibilităţi înnăscute pentru o patologie ce implică afectare articulara. Astfel, prezenţa HLA-B27 este asociată cu dezvoltarea spondilitei anchilozante, artritei reactive sau a celei psoriazice, iar HLA-B51 cu boala Behcet. În cazul altor patologii este importantă determinarea markerilor autoimuni. Astfel, unele exemple ar fi: anticorpii anti-CCP sunt markeri utili în diagnosticul artritei reumatoide, iar anticorpii anti-streptolizină O (ASLO) în cel al reumatismului articular acut.

Puncţia articulară este foarte importantă pentru tranşarea diagnosticului atunci când există lichid în cavitatea articulară. Acesta poate fi puncţionat sub ghidaj ecografic şi ulterior analizat. În lichidul articular pot fi obiectivate cristale ca cele de urat în gută, pot fi identificaţi markeri autoimuni ca factorul reumatoid în artrita reumatoidă sau pot fi realizate culturi pentru identificarea agentului infecţios patogen în artritele infecţioase.

Diagnosticul imagistic a avut în centru examinarea radiologică, astăzi acesteia i se adaugă şi alte examinări. În multe patologii, efectuarea radiografiilor rămâne încă primul examen imagistic indicat. Ecografia articulară este o examinare extrem de valoroasă, care permite atât evaluarea diagnostică, ghidarea procedurilor invazive, cât şi urmărirea în evoluţie a modificărilor articulare. În plus, computer tomografia şi rezonanţa magnetică nucleară pot evidenţia detalii ale structurii articulare.

9.

Cărei specialităţi medicale trebuie să se adreseze pacientul cu dureri articulare? În situaţia apariţiei unei probleme articulare, pacientul se poate adresa medicului de familie, medicului specialist reumatolog sau ortoped. Recomandarea terapiei fizicale pentru refacerea funcţiei articulare afectate se face cu sprijinul medicului specialist recuperare medicală. În cazul unei artrite septice, decizia de alegere a antibioterapiei, precum şi a duratei tratamentului, în special în cazurile dificile cu infecţii survenite pe proteze articulare, se ia împreună cu medicul specialist de boli infecţioase.

Examinarea radiologică, computer tomograf şi rezonanţa magnetică nucleară pot fi efectuate/interpretate numai de către medicul specialist de imagistică medicală. În schimb, ecografia articulară poate fi realizată şi de ortoped, reumatolog sau medicul de recuperare medicală cu competenţă de ecografie articulară.

10.

Tratamentul simptomatic în patologiile articulare se adresează ameliorării disconfortului dureros. Prima linie a tratamentului antalgic este reprezentată de către paracetamol şi antiinflamatoare nesteroidiene. Antiinflamatoarele nesteroidiene, deşi larg utilizate în populaţie, nu sunt lipsite de reacţii adverse. Tratamentul îndelungat poate determina, printre alte reacţii adverse, afectare a funcţiei renale şi retenţie hidro-salină cu creşterea valorii tensiunii arteriale. De aceea, pentru a minimiza reacţiile nedorite este recomandată administrarea locală (ex. unguente, supozitoare) cu impact sistemic mult diminuat. În plus, şi mai ales la vârstnici, tratamentul cu antiinflamatoare nesteroidiene sistemic nu trebuie să depăşească 7 zile lunar. Sunt însă şi situaţii (ex. spondilita anchilozantă) în care medicul poate decide durate mai lungi de tratament. Uneori, pentru a reduce efectele adverse gastrointestinale, medicul curant va adauga în schema de tratament şi un medicament protector gastric.

În special în bolile inflamatorii cronice, sunt folosite medicamente antiinflamatoare corticosteroidiene. Utilizarea acestora pe termen lung este însă însoţită de multe reacţii adverse, cum ar fi risc crescut de diabet zaharat, hipercolesterolemie, osteoporoză, retenţie hidro-salină, apărare scăzută în faţa infecţiilor.

La acestea se adaugă terapiile modificatoare de boală, imunosupresoare (ex. metotrexat, ciclofofamidă), medicamente care se eliberează numai la indicaţia medicului specialist.

Noi molecule au fost dezvoltate în ultimii ani, numite terapie biologică (ex. infliximab, rituximab) şi introduse în tratament pentru prima dată în artrita reumatoidă. Nici acest tratament nu este însă lipsit de reacţii adverse, dar prezintă un profil de siguranţă bun şi mai ales eficacitate crescută. Tratamentul biologic este administrat numai prin programe naţionale speciale şi este indicat numai în anumite boli reumatismale.

 

*Textul reprezintă o sursă de informare generală pentru dumneavoastră şi nu substituie un consult medical. Pentru întrebări referitoare la sănătatea dumneavoastră, tratament şi alte aspecte ale îngrijirii medicale, discutaţi cu medicul de familie sau cu un medic specialist.